Istoria Mănăstirii

„Aşezată pe o colina înclinată, înconjurată din toate părţile de dealuri împădurite şi cu vedere deschisă spre miază-zi, de unde se văd frumoasele coaste cu dumbrăvi şi grădini bogate din valea Ichelului, ea poartă cu drept un nume, care corespunde cu reailitatea”, - scria la 1919 arhimandritul Visarion Puiu.

La 60 km de Chişinău se găseşte unul din cele mai distinse lăcaşe monastice din Republica Moldova – Mănăstirea Frumoasa. Despre Frumoasa au scris şi scriu cu căldură şi uimire celebre condeie ale neamului. Printre ei şi marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu, în Drumuri basarabene. În urma vizitei din iulie 1918 în Basarabia, M. Sadoveanu scrie: „Găseam la Frumoasa sufletul curat al Ţării. Îl găseam neîntinat, moldovenesc, ca pînă la 1812, armonizat cu cel peizagiu unic aşa de distins, aşa de pătrunzător, plin de durerile şi amintirile trecutului. Cel ce se simte al Moldovei e ca un arbore care suge seva pămîntului şi lumina soarelui. Aveam la Frumoasa senzaţia că făceam parte şi eu ca şi oamenii, ca şi tot ce mă înconjoară din natură, din lumină…”.

Pe locul unde stă astăzi mănăstirea, înainte era o mare şi deasă pădure de stejar, iar în inima ei o poiană numită Frumuşica. În această poiană răzeşul din satul Onişcani, Efrem Iurcu (mai apoi schimonahul Eftimie) avea 7 stînjeni de pămînt proprietate. Dînsul era văduv şi a dorit să zidească pe acest loc o mănăstire şi să se facă călugăr. În buna lui intenţie a fost susţinut de încă trei bărbaţi vrednici, probabil rude cu el, anume Grigoraş Sîpoteanu (mai apoi posluşnicul Grigore), Antohie Sîpoteanu si Ioniţă (în altă parte Iordache) Iurcu, care s-au unit să zidească în poiana zisă Frumuşica un schit de călugări. Aşa se întîmplă că în toamna anului 1804 trei ieromonahi, anume Serafim, Ioanichie şi Macarie, precum şi monahul Atanasie, veniţi de la Mănăstirea Neamţu la schitul Răciula, au acceptat să înfiinţeze în poiana Frumuşica o mănăstire. Aceşti patru monahi au fost ucenici ai sfîntului Paisie Velicicovschi. Chiar şi cărţile bisericeşti pe care le aveau cu ei erau de la mănăstirea Neamţu avînd blagoslovenia sfîntului Paisie. Efrem Iurcu a săpat în poiana Frumuşica cîte un bordei pentru călugării veniţi. În aceste bordeie monahii au petrecut pîna în primăvara anului următor, cînd Efrem Iurcu împreună cu ceilalţi trei răzeşi au pornit zidirea mănăstirii. Pentru început s-a cumpărat încă ceva pămînt şi s-au mărit hotarele schitului, s-au ridicat cîteva case din nuiele pentru chilii şi s-a zidit o trapeză. În anul 1806, cu blagoslovenia mitropolitului Veniamin, s-a pornit zidirea bisericii cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Acea primă biserică a fost construită din dulapi de stejar, şi pardosită cu scîndură avînd sfîntul Prestol din piatră. Biserica a fost zidită de către un oarecare meşter pe nume Ignat din satul Bravicea. Ea s-a aflat ceva mai într-o parte, spre miază-zi de actuala biserică din piatră. Din în acea biserica de lemn se păstreaza si pîna astăzi o icoană din catapeteasmă. Se ştie că biserica de lemn a fost sfinţită la anul 1810.

Prima atestare documentară a mănăstirii datează cu 10 iunie 1807, cînd 43 de răzeşi de pe moşia Bravicea, de pe (pîrîul) Cula şi de pe (pîrîul) Ichel, din ţinutul Orheiului, fiind îndemnaţi de dragostea dumnezeiască au dat lui Efrem Iurcu, Grigoraş Sîpoteanu, Antohie Sîpoteanu si Ioniţă Iurcu pămînt „spre a să faci un schit în poiană,, pe moşia Bravicea, ce este despre Ichel, în partea de sus, întru cinstirea Adormirii Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarii Marii, spri pominirea tuturor celor din vechi răposaţi moşi şi strămoşi, părinţi şi maici, fraţi şi surori şi tot neamul…”. Acest zapis de danie, conform căruia schitului i se dădeau în proprietate 1110 stînjeni de pamînt şi un vad de moară pe apa Biceagului, a fost scris de mîna preotului Ioan din Meleşeni de faţă fiind Serafim, egumenul Hîrbovăţului şi iconomii Stavarachi şi Moise.
La început schitului i s-a dat numele dezmierdător Frumusica, după cum se numea poiana unde zidisedar şi pentru frumuseţea şi splendoarea locului. Tot în acest timp Efrem Iurcu s-a călugărit cu numele de Eftimie de către ieroschimonahul Gherman, duhovnicul Mănăstirii Curchi, în schitul pe care îl întemeiase.

Pînă la 1810 obştea schitului Frumuşica a fost condusă de ieromonahul Serafim, unul din întemietori, dar după 1810, din motive necunoscute, conducerea schitului trece către monahul Eftimie, ctitorul şi ziditorul mănăstirii.Către acel timp mănăstirile din Moldova erau „de sine”, adică monahii duceau un mod de viaţă desinestătător, anahoret. După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus şi formarea Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului Mitropolitul Gavriil Banulescu-Bodoni a organizat în mănăstirile de bărbaţi viaţa chinoviala, adică „de obşte”. La anul 1812, printre cele 12 mănăstiri din Basarabia se numara şi schitul Frumuşica cu 17 monahi şi 8 fraţi de ascultare. Mitropolitul Gavriil oferă schitului Frumuşica statut de mănăstire chinovială şi numeşte stareţ pe ieromonahul Teodosie, care mai apoi lasă stăreţia şi se schivniceşte. Din 1815 stăreţia mănăstirii trece către egumenul Sinesie, de neam malorosian, care s-a călugărit la mănăstirea Neamţu de către sfîntul Paisie, iar de acolo a trecuse în Basarabia cu mitropolitul Gavriil şi fusese rînduit eclesiarh la Arhiepiscopia din Chişinău. Din motive neclare în primăvara anului 1817 ieromonahul Ioanichie împreuna cu monahii Calinic, Vasian şi Arcadie au părăsit în taină mănstirea şi s-au reîntors la mănăstirea Neamţu. Tot în acest an, arhimandritul Chiril, blagocinul mănăstirilor şi schiturilor din ţinutul Orheiului autentifică un raport minuţios despre mănăstirea Frumuşica (citat în cartea lui Paul Mihail „Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia. Chişinău, 1993): „La mănăstirea Frumuşica, biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, de lemn, de dulachi încheieţi în frînghie cu trei turnuri tăbănuite cu scînduri pe dinafară, acoperită cu şindrilă şi tuiurile acoperite cu fier alb şi cu cele trebuincioase îndestulată…”. Cu timpul averea mănăstirii se consolidase aşa încît la 1817 mănăstirea avea 18 boi mari, 4 juncani, 16 vaci fătătoare, 6 mînzaţi, 5 mînzate, 558 oi mari cu berbeci, 150 mieluţe cu berbecuţi, 5 cai, 23 stupi cu albine. Cu străduinţa stareţului Sinesie s-a zidit casa trapezei cu beci de piatră dedesubt. Acest beci, dupa spusele bătrînilor din sat, mai întîi a fost clădit din piatră şi abia după aceasta s-a scos ţărîna din el.

Din toamna anului 1818 stareţia mănăstirii Frumuşica este încredinţată egumenului Benedict (mai apoi arhimandrit), în vîrstă de 36 ani, moldovean, fiu de preot, cărturar, cunoştea slavona şi greaca, fost ucenic al sfîntului Paisie, călugărit la 1799 în mănăstirea Slatina şi hirotonit ierodiacon la 1800 de către mitropolitul Moldovei Iacov Stamati. Din 1808 pînă în 1812 a fost iconom la Mitropolia din Iaşi. S-a retras la Chişinău în 1812 împreună cu mitropolitul Gavriil şi a fost iconom al arhiepiscopiei Chişinăului pînă la 23 noiembrie 1818 cînd a fost hirotonit ieromonah. La 24 noiembrie a fost avansat egumen, iar la 29 noiembrie numit stareţ la mănăstirea Frumuşica. Vreme de 32 ani a fost stareţ, iar 26 ani a fost blagocin pe mănăstiri şi schituri. Stareţul Benedict a făcut din mănăstirea Frumuşica un adevărat centru al culturii religioase şi învăţămîntului duhovnicesc. Odată cu venirea lui la Frumuşica se dezvoltă considerabil gospodăria mănăstirii. În anul 1820 se zideşte casa stareţiei şi cîteva case de chilii, se repară Porţile lui Serafim, se împrejmuieşte mănăstirea cu gard din scînduri şi se zidesc porţile roşii, care duc spre Izvorul Roşu. În 1822 postelnicul Mârzac din Chişinău dăruieşte mănăstirii un ghişeu în piaţa veche din Chişinău şi construieşte două mori de apă pe pîrul Biceag.Mănăstirea fiind zidită pe deal nu avea apă în preajmă, aşa că Postelnicul Mârzac ajută mănăstirii în alimentarea cu apă din Izvorul Îngerilor, un izvor descoperit în urma unei vedenii. Legenda spune că în timpul privegheriii de noapte înspre sărbătoarea minunii Arhanghelului Gavriil un monah bătrîn din mănăstire a văzut în vedenie cum îngerii luau apa cu pumnii de pe colina din apropiere şi o aduceau în mănăstire. Cercetînd locul după cum fuse-se minunata arătare, stareţul Benedict a aflat în pădure, la 2 km distanţă de mănăstire un izvor puternic. De la acest izvor, prin ţăvi de ceramică s-a adus apa în mănăstire, aşa încît şi pînă în present acest izvor alimentează mănăstirea cu apă. La începutul anilor 30 ai sec. XIX, stareţul Benedict înfiinţează pe lîngă mănăstire o şcoală duhovnicească pentru copiii preoţilor. La această şcoală şi-a făcut ucenicia şi a slujit ca frate de ascultare Iosif Naniescu, care mai apoi a ajuns mitropolit al Moldovei.

În ziua de 9 mai 1839 dintr-o lovitură de trăsnet era cît pe ce să ardă biserica. După acest incident călugării au hotărît sa construiască o biserică din piatră. Spre sfîrşitul anilor 40, sub conducerea stareţului Benedict începe zidirea bisericii din piatră cu hramul Adormirii Maicii Domnului în locul celei de lemn. La zidirea bisericii a participat multa lume din satele învecinate, iar o seamă dintre ei, nişte scutelnici anume, s-au aşezat cu traiul pe moşia mănăstirii, din dreapta pîrîului Biceag, contopindu-se cu cîteva gospodării de răzeşi brăviceni din stînga Biceagului. În acest cfel s-a înfiinţat sătucul numit Sloboda Ghiceag, care spre sfîrşitul secolului devine satul Frumoasa. În anul 1844 stareţul Benedict cumpară o băcănie pe strada Armenească în Chişinău, pentru necesităţile mănăstirii. Biserica mare a fost sfinţită la 8 octombrie 1850. Arhimandritul Benedict se trece din această viaţă în primăvara anului 1850, neajungînd la sfinţirea ctitoriei sale. Cinstitele lui oseminte au fost înmormîntate în stînga Altarului acestei biserici. Cu mult mai tîrziu, în vremea de pustiire a sfîntului lăcaş, mormîntul stareţului Benedict a fost distrus. După redeschidere, în saptamîna Sfintelor Patimi a anului 1998, un monah oarecare a vazut în vis pe un batrîn care îi poruncise să-i mute osemintele din drum, pentru ca „în noaptea de Paşti, atunci cînd înconjuraţi biserica, iarăşi veţi călca peste mormîntul meu”. Cu binecuvîntarea stareţului de atunci s-a săpat în locul arătat şi s-au aflat într-un sicriu de piatră osemintele stareţului Benedict. În present, cu binecuvîntarea IPS Mitropolit Vladimir cinstitele moaşte ale vrednicului de pomenire arhimandrit Benedict sînt aşezate întro raclă în biserica, spre cinstire. După arhimandritul Benedict începe o perioadă de schimbare deasă a stareţilor mănăstirii. După cum scrie V.Kurdinovschi, în stăreţia mănăstirii erau numiţi oameni necesari eparhiei din Chişinău, care erau şi funcţionarii ei şi aveau la mănăstire un surplus la salariul eparhial. În anul 1851 stareţ la mănăstirea Frumuşica a fost numit arhimandritul Mitrofan, care spre sfîrşitul aceluiaş an devine episcope. În locul lui vine stareţ egumenul Varlaam Cerneavschi. Acesta conduce obştea mănăstirii pînă în 1857, cînd este ales episcop de Minsc. Dintr-o dare de seamă pe anul 1851 aflăm că la mănăstirea Frumuşica erau 14 călugări şi 8 fraţi. Averea mănăstirii era formată dinâ: Biserica de piatră acoperită cu tablă, Casa Stăreţiei din nuiele acoperită cu şindrilă, Trapeză din lemn, 20 case de locuit din lemn, dintre care 5 acoperite cu şindrilă şi 15 cu stuf, doua mori de apă pe Biceag, o crîşmă în Sloboda Ghiceag şi una pe Ichel, un ghişeu în piaţa veche din Chişinău, o vinărie la Leuşeni şi o casă de oaspeţi la Teleneşti. Între anii 1857-1869 mămăstirea a fost condusă de arhimandritul Gherman. El a construit şi a sfinţit la 17 august 1861 biserica de iarnă cu hramul Sfintei Treimi. Această biserică are pe laturi chilia mitropolitului, de-a dreapta, şi cancelaria (contabilitatea), de-a stînga. Între anii 1862-1864 negustorul Stefan Soltanov din Chişinău a zidit în cinstea sfîntului arhidiacon Ştefan, spre veşnică pomenire, un bloc de locuit cu 24 chilii, acoperit cu oale şi cu beci dedesubt. Aici în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, au fost adăpostiţi circa 300 soldaţi ruşi răniţi în lupte.Pe timpul stăreţiei egumenului Irineu (1869-1879), care a fost şi blagocin pe mănăstiri, s-a zidit între anii 1869-1871 de către fraţii Gheorghe si Ştefan Sajin s-a zidit în cinstea sfîntului mare mucenic Gheorghe încă un bloc cu două nivele şi cu bucătărie, acoperit cu tablă. Din această perioadă mănăstirea ia numele de Frumoasa în loc de Frumuşica. Începînd cu anul 1872 la mănăstire activează o şcoală parohială pentru copiii din sat. În şcoală erau înscrişi copii de la 8 ani în sus. Menirea ei era de a da copiilor educaţie primară şi religioasă. În fiecare săptămîna se făceau cîte 18 lecţii în limba rusă: 3 de religie, 2 de cînt bisericesc, 3 de caligrafie, 6 de limba rusă şi 4 de aritmetică.

Între anii 1879-1882 a fost numit stareţ pentru a doua oara arhimandritul Gherman, cel care a zidit biserica de iarnă. Dintr-o dare de seamă pe anul 1881 aflăm că mănăstirea avea 32 de boi, 18 buhai, 24 vaci, 34 viţei, 25 cai, 766 oi şi berbeci, 72 porci şi 96 stupi cu albine.

La 14 ianuarie 1882 mănăstirea cumpără de la moştenitorii preotului Eftimie Popovici, fost paroh al bisericii Bunavestirii din Chişinău o casă pe strada Pruncul, nr.8, colţ cu strada Inzov, în sectorul 3 al Chişinăului. Din primăvara anului 1882 şi pînă în 1884 mănăstirea a fost condusă de arhimandritul Benedict al II-lea, care a intrat în istorie printr-un proces de judecată cu soborul mănăstirii. În timpul aflării sale la Frumoasa Benedict a reparat acoperişul bisericii mari, arhondaricul, Porţile Roşii, zidul, casa din Chişinău; a construit o vinărie nouă la via mănăstirii de pe moşia Leuşeni, la odaia (ferma) din satul Copaceni a mărit numărul de animale pîna la o mie de capete. Arhimandritul Benedict al II-lea a desrădăcinat obiceiurile urîte din manastire, caci din spusele lui, la Frumoasa fiecare călugăr, în acea vreme, avea la chilie cîte 1-2 butoaie cu vin. Drept ripostă, soborul mănăstirii îl acuză de înstrăinarea bunurilor manastiresti în folosul rudelor sale şi în special cucoanei Catinca din Chişinău. Din „donosul” părinţilor aflăm ca, stareţul îşi petrecea timpul mai mult la Chişinău. Acest fapt înca o data demonstrează că unii stareţi, prin faptul ca erau numiţi în fruntea mănăstirii fără acordul călugărilor nu puteau cîştiga încrederea fraţilor.

A urmat în scaunul stăreţiei arhimandritul Varsanofie, de neam rus, venit în Basarabia cu arhiepiscopul Serghie de la Kursc. Pe timpul lui (1884-1890) s-a zidit în 1889 chităria manastiri.

În anul 1890 a fost stareţ arhimandritul Paisie, rus, venit tot de la Kursc cu arhiepiscopul Serghie.

Urmatorii doi ani (1891-1893) mănăstirea a fost condusă de ieromonahul Ioachim, moldovean.

Între anii 1893-1898 stăreţia manastirii a fost încredinţată ieromonahului Sebastian, moldovean de neam. Pe timpul lui, între anii 1896-98 se zideşte în curtea casei celei vechi din Chişinău o casa noua, din piatra, ca metoc al mănăstirii în Chişinău.

Ieromonahul Ioasaf Gherbinovschi, ucrainean, a stăreţit din 1898 pîna în 1911 şi fiindcă n-a mai putut să conducă din cauza vîrstei înaintate, a demisionat. În anul 1902, acest stareţ, acoperă metocul din Chişinău cu oale şi îl împrejmuieşte cu gard.

În 1902 în mănăstire erau 24 monahi şi 13 fraţi de ascultare.

În anul 1908, în urma unei epidemii, mănăstirii îi rămase doar 126 oi, 49 vite, 8 cai, 38 porci. Mănăstirea mai avea 52 stupi cu albine, 2 mori de apă pe Biceag, o moara de vînt şi o oloiniţă. Casa şi ghişeul din Chişinău se dădeau în arendă cu 400 ruble şi respectiv, 60 ruble anual. În casierie erau 15900 ruble. Tot în acest an mănăstirea jertfeşte, după obiceiul timpului, cotezaţia anuală: în folosul Sfântului Mormânt – 0,64 rub., pentru renaşterea creştinismului în Caucaz – 1,26 rub., pentru întreţinerea bisericilor şi şcolilor din guberniile apusene – 0,81 rub., spre îmbunătăţirea traiului pelerinilor din Palestina – 1,99 rub., pentru răspîndirea creştinismului între pagînii din Imperiu – 2,50 rub., pentru întreţinerea bisericilor din Turchestan – 0,76 rub., pentru întreţinerea Misiunii Ortodoxe din Japonia – 1,30 rub., pentru soldaţii răniţi şi bolnavi – 3.00 rub. şi pentru slavii nevoiaşi (se presupune cei din Balcani) – 0,81 ruble. În 1909 mănăstirea avea 261 desetine pămînt, din care pădure – 144, arabil - 63, păşune –16, podgorie – 16, livadă – 13, drumuri şi baltă –5, grădină – 4.

Anii de frămîntari şi schimbări politice 1917-1918 au avut consecinţe şi asupra vieţii mănăstirii Frumoasa. Bolşevizaţi, ţăranii satului Frumoasa şi ostaşii dezertori din armată, în toamna anului 1917, maltratîndu-i pe călugări, au acaparat cu forţa pămînturile mănăstireşti. Stareţul ieromonahul Dosoftei a cerut, printr-o telegrama, ajutorul Chişinăului. În această perioadă mănăstirea a pierdut ghişeul din piaţa veche din Chişinău şi casa pentru primirea străinilor din Teleneşti. După unirea din 1918 s-a înfăptuit reforma agrară, prin care mănăstirea a fost deposedată de 157 ha pămînt arabil pentru împroprietărirea a 77 locuitori ai satului Frumoasa. Moşia mănăstirii se reduce la 25ha vie, 25ha livadă, 1ha gradină şi 3ha păşune.

În iulie 1918 a poposit la mănăstire pentru cîteva zile marele clasic al literaturii române Mihail Sadoveanu, care a lăsat în scris o frumoasă amintire despre aceste locuri.

La 1923 personalul mănăstirii era format din 89 călugări şi fraţi, dintre care 10 ieromonahi, 3 ierodiaconi, 23 monahi, 7 rasofori şi 49 de posluşnici. Mănăstirea dispunea de 7 case, 2 mori de apă, o moară de vînt, o moară de foc, 2 învelitori şi un mitoc la Chilinau pe strada Pruncul, nr.8. Vinăria cu via de la Leuşeni au fost naţionalizate.

Din acest an şi pînă la reorganizarea în manastire de maici (1938) , stareţ la Frumoasa a fost egumenul Nicolae.
În august 1929, preotul Paul Mihail, pe atunci student la teologie, a vizitat mănăstirea Frumoasa şi a înregistrat toate cărţile din biblioteca şi din strană, în total 65 de cărţi şi 2 manuscrise. O Evanghelie de la 1723 din biblioteca mănăstirii Frumoasa se presupune că s-ar afla unul din muzeele din Chisinau. Anterior, la 1906, în mănăstirea Frumoasa se păstra o Evanghelie editată la Lvov de Mitropolitul Petru Movila, în 1636.

În anul 1934, în zilele de 24 şi 25 iulie mănăstirea a găzduit pe Înalt Prea Sfinţitul Gurie Grosu, Mitropolit al Basarabiei, care a săvîrşit în biserica mănăstirii slujbe arhiereşti.

La 1937, în luna iulie, preotul Dimitrie Micşunescu a vizitat mănăstirea, lasînd urmatoarea impresie: „ 22-23 iulie, 37. Mănăstirea Frumoasa. Oprim în faţa chiliilor de la stăreţie. Iată şi părintele stareţ protosinghelul Nicolae Ivancenco, plin de viaţă şi veşnic cu zâmbetul pe buze, trăind blândeţea şi bunătatea inimii sale. Ne vorbeşte cu multă prietenie şi dragoste despre sfânta mănăstire:
„Aici şi-a avut metania şi Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, care a adus în dar multe cărţi moldoveneşti pe care citim şi cântăm noi azi, ne uitând că aici a slujit ca frate”

… Soarele coboară spre seară, iar călugării, îmbujoraţi de soare, cu plete cărunte, intră unul câte unul, sosind de la câmp şi se îndreaptă spre trapeză, spre a cina, viaţa fiind de obşte. Simţi o nesfârşită dulceaţă privindu-i.

Viile, livezile de pomi, grădinile de zarzavat, morile cu motor, maşinile de scărmănat lâna, fierăria, strungăria în lemn, stupăria cum şi pământul arabil alcătuiesc gospodăria mănăstirii, administrată cu multă pricepere de părintele Nicolae împreună cu 65 slujitori monahi. Biserica e bine făcută, curată, cu obiecte bisericeşti în bună stare, având o frumoasă bibliotecă.”
Frumoasa, ca mănăstire de călugări, a existat pînă în 1937.

La 28 octombrie 1937, la cererea Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat reorganizarea mănăstirii de călugări Frumoasa în mănăstire de călugăriţe, cu scopul de a se organiza în teritoriul mănăstirii o şcoală care să pregătescă studente pentru Institutul de călugăriţe infirmiere din Chişinău.

S-a optat pentru mănăstirea Frumoasa din două motive. Versiunea oficială este bazată pe faptul că în mănăstirea Frumoasa erau la acea dată numai 32 de vieţuitori, ce puteau fi uşor repartizaţi pe la alte mănăstiri de monahi. Totodata, Frumoasa avea posibilităţi îndestulătoare de cazare şi întreţinere, benefecia de mijloace de transport şi de legatură cu centrul eparhial. Versiunea neoficială este legată de moartea unui localnic pe nume Vasile Cojocaru pe care călugării prinzîndu-l la furat grâu l-au omorît în bătăi. Autorităţile ecleziastice, pentru această nelegiuire, au desfiinţat obstea mănăstirii, repartizîndu-i pe călugări pe la alte mănăstiri, iar în locul lor au fost aduse călugăriţe din alte mănăstiri.

Autoritatea eparhială l-a trecut pe egumenul Nicolae stareţ la mănăstirea Hîrjauca, unde mai fusese stareţ între anii 1917-1919, iar pe egumenul Serafim, stareţul de la Hîrjauca, l-a numit duhovnic pentru maicile de la Frumoasa. De la mănăstirea Hirova au fost repartizate 6 monahii, 7 rasofore şi 31 de surori. De la mănăstirea Tabăra a venit monahia Veronica Chiorescu, despre care se ştie că a construit la Ierusalim din donaţii colectate de la creştini o casă pentru pelerini şi o bisericuţă pe malul rîului Iordan. De la mănăstirea Japca au venit 2 rasofore. Maicile şi surorile tinere au fost încadrate într-o formă de pregătire în vederea recrutării lor ulterioare pentru Institutul de călugăriţe infirmiere din Chişinău. Pregătirea consta în principal din completarea cursului primar şi însuşirea cunoştinţelor medicale preliminare. La această scoala şi-au facut studiile surori (viitoare maici) din mănăstirile Hirova, Tabăra, Jabca şi Răciula. În prima fază, din rîndul maicilor şi surorilor astfel pregătite, au fost selectate 25 studente pentru studii aprofundate la institutul din Chişinău.

La 14 august 1938 în calitate de stareţă la Frumoasa a fost numită egumena Taisia Paciu, fostă stareţă a mănăstirii Hirova. Ea a organizat un Artel (atelier de ţesut stofă bisericească) unical în Basarabia. Utilajul necesar a fost cumpărat de la Bucureşti. Rasofora Maria Bianova de la mănăstirea Vărzăreşti (care mai tîrziu va deveni stareţă) a fost numită maestră a acestui atelier. În iunie 1940, dupa anexarea Basarabiei la URSS, egumena Taisia împreună cu cîteva maici şi surori s-au refugiat în România. În anul 1941, odată cu revenirea în teritoriul Basarabiei a Armatei Române, stareţă la Frumoasa a fost numită egumena Agapia Brumă din Bucuresti. În anul 1944, timp de aproape 6 luni, mănăstirea s-a aflat în calea acţiunilor militare. Odată cu retragerea armatei române din Basarabia, s-a refugiat şi egumena Agapia cu un grup de maici, luînd cu sine multe din lucrurile scumpe ale mănăstirii, precum ar fi: 18 perechi de veşminte tivite cu fir aurit, 2 evanghelii aurite, 3 evanghelii argintate, 2 potire de aur, 4 cruci de aur, 5 cruci de argint, 3 cădelniţe aurite, 14 candele argintate, 6 icoane aurite, utilajul din Artel, etc. După retragerea armatei române în mănăstire au cantonat două luni circa 120 ofiţeri şi soldaţi din armata sovietică. Maicile şi surorile au stat încuiate prin chilii de frica soldaţilor.

Nu s-a putut sluji regulat în biserică, au fost părăsite ascultările mănăstireşti. Soldaţii au consumat toate cerealele şi produsele alimentare, au mîncat animalele şi păsările mănăstirii, au distrus tehnica mănăstirii. În lipsa stareţei, maicile şi surorile rămase la Frumoasa au înfruntat toate fiind îndrumate şi încurajate de părintele lor duhovnicesc egumenul Arcadie Stratan. Egumenul Arcadie s-a născut în 1882 în satul Nişcani, a intrat ca frate în mănăstirea Frumoasa în anul 1897, s-a călugărit la 1915 de stareţul Dosoftei. A rămas slujitor la maici după 1937 şi a slujit în biserica Adormirii Maicii Domnului pînă la 1954, cînd biserica a fost transformată în sală sportivă. Cei care l-au cunoscut vorbesc despre el că a fost un om al lui Dumnezeu, blînd, milostiv, grabnic spre ajutor, rugător şi plin de nădejde. Avea obiceiul ca de fiecare dată în noaptea dinaintea oficierii Sfintei Liturghii să petreacă în rugăciune şi priveghere. S-a trecut la cele veşnice prin anii 1970 în satul său de baştină, unde este înmormîntat.

Din toamna anului 1944 noua conducere a eparhiei din Chişinău, subordonată Patriarhiei Moscovei, numeşte stareţă pe monahia Militina Beanova, în vîrstă de 36 ani, bolgarcă de neam. La numirea ei în funcţia de stareţă mănăstirea se afla într-o stare groaznică. Bisericile golite de podoabe, gospodăria delăsată, atelierul, hambarul şi fierăria dărîmate, chiliile goi, pămîntul neprelucrat. Dintr-o dare de seamă pe anul 1944 semnată la 15 martie 1945 aflăm că mănăstirea dispunea de o trăsură, un car, o sanie, 2 pluguri, o boroană, o semănătoare, o şiscorniţă, un teasc, o mustuitoare, un cîntar, 20 butoaie de 70 vedre, 12 putine de 50 vedre, 20 stupi (din care numai 8 cu albine), o pereche de boi, o pereche de cai, 12 oi, 2 purcei, 2 viţele si 2 găini. Moşia mănăstirii este formataă din: pămînt arabil – 42ha, grădină de zarzavat – 2ha, podgorie – 12ha, livadă – 14ha, baltă – 2ha, păşune – 18ha şi pădure - 12ha.

La 27 ianuarie 1945 stareţa Militina se adresează Sovietului Comisarilor Norodnici al RSS Moldovenească cu rugămintea de a reduce impozitele mari impuse mănăstirii. De asemenea se cere ca autorităţile să stăvilească furia sovietului sătesc Frumoasa care „intimideaza personalul mănăstirii şi se ocupă cu şantajul şi excrochieria”. Din acest demers aflăm că soldaţii au distrus moara şi utilajul gospodăresc, au dat pe foc 2 care, 12 butoaie, 40 paturi, 60 scaune şi taburete, 14 mese de stejar, 8 dulapuri şi altele. La plecare ei au luat cu sine 5 cai, 11 vaci, 35 porci, 100 oi, peste o mie de păsări de casă, 2000 puduri porumb, 2000 puduri grîu, 600 puduri secară, 400 puduri ovăs, 500 puduri cartofi, 140 puduri fasole, 60 puduri făina, 280 puduri floarea-soarelui, 14 plapume din puf, 6 covoare din lînă şi altele. În consecinţă mănăstirea a rămas fără material semincer pentru anul 1945.

Stareţa Militina invocă motive serioase pentru scutirea de impozit, dar fară nici un rezultat. Noua putere cere ca mănăstirea să plăteasă şi în continuare impozitul anual de 3700 ruble pentru Crucea Rosie, 7 tone de grîu, 100 kg. carne, 200 l. lapte, 250 oua, 5 kg. lînă, 8 kg. brînză de oi, şi cîte 30 kg. miere şi ceară de albine. În august 1945, în mănăstire erau 6 maici, 24 surori, un duhovnic şi 5 fraţi de ascultare. În octombrie 1945 monahia Militina este înlăturată de la conducerea mănăstirii pentru „atîrnare brutală”, căci aşa calificase episcopul Chişinăului Ieronim încercările stareţei de a apăra interesele mănăstirii în faţa puterii sovietice ateiste. La 23 noiembrie 1945 stăreţia mănăstirii a fost încredinţată monahiei Eupraxia Nour, în vîrsta de 36 ani, moldoveanca de neam, originara din s. Marzaci, Orhei, fostă casiera a mănăstirii. Pe parcursul iernii şi a primăverii anului 1946 s-a întors la mănăstirea Hirova monahia Dionisia Zanosieva împreuna cu 8 surori. De asemenea, înca 4 surori au plecat la mănăstirea Tabăra, unde maica Militina fusese trimisă “de canon”, 3 surori - la Japca şi 2 - la Răciula. Ultima sărbătoare a Paştelui din istoria mănăstirii de pînă la închidere, a fost întîmpinată de stareţa Eupraxia Nour, duhovnicul Arcadie Stratan, blagocina Veniamina Petrovici, economa Filoftea Botnaru, rasofora Teofana Anghelin, rasofora Emilia Gaju, rasofora Euftimia Volovei, sora Maria Volovei, sora Agafia Baciu ( în prezent monahia Sosipatra din mănăstirea Raciula), sora Eugenia Boghea, sora Maria Iurcu, sora Tatiana Orlova, fratele Ioan Botnariu, fratele Spiridon Roşca şi fratele Petru Lisnic. La 2 mai 1946 stareţa Eupraxia roagă pe episcopul Chişinăului Ieronim să mijlocească pentru scutirea mănăstirii de impozite. Ca rezultat, preasfinţitul episcop sfătuieşte stareţa să scrie cerere de autolichidare a obştei monahale de la Frumoasa cu transferarea personalului în obştea mănăstirii Hirova. Cererea a fost binecuvîntată de episcop în aceiaşi zi. De aici pornesc formalităţile. La 16 mai stareţa Eupraxia se adresează stareţei mănăstirii Hirova cu rugămintea de a accepta transferul personalului de la Frumoasa la Hirova. La 17 mai, stareţa Dionisia de la Hirova îsi exprimă „benevol” dorinţa de contopire a acestor două mănăstiri. La 24 mai locţiitorul Preşedintelui Sovietului de Miniştri al RSSM înştiinţează pe tov. Evstratiev, preşedintele executivului raional Bravicea, despre „autolichidarea” mănăstirii Frumoasa. La 31 mai 1946 Sovietul de Miniştri al RSSM, prin hotărîrea nr. 504 decide trecerea clădirilor mănăstirii, cu excepţia bisericilor, precum şi 102 ha pămînt în folosinţa statului. Maicile de la Frumoasa s-au transferat la mănăstirea Hirova luînd cu sine puţinul din ce le-a aparţinut. Datoriile la impozite pentru ultimii doi ani au fost trecute după mănăstirea Hirova. La 12 iunie 1946 episcopul Chişinăului Ieronim adresează împuternicitului pentru problemele Bisericii cererea de a scoate de la evidenţă Mănăstirea Frumoasa care „benevol s-a contopit cu obştea mănăstirii Hirova”… Din mărturiile monahiei Sosipatra Baciu de la mănăstirea Raciula se ştie că egumenul Arcadie împreună cu cîteva surori au ramas în mănăstire pînă după sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului anul 1947, pentru a nu lăsa biserica fără dumnezeieştile slujbe. Imediat după închidere casa „Sfîntul Ştefan” s-a utilizat la păstrarea cerealelor colhozului, iar în restul clădirilor au fost date în folosinţă nou înfiinţatului centru de plasament „Orăşelul Copiilor” pentru copii rămaşi orfani în urma războiului. În septembrie 1947 biserica Sfintei Treimi a fost transformată în clubul satului Frumoasa. Duhovnicul mănăstirii egumenul Arcadie Stratan a oficiat sfintele slujbe în biserica Adormirii Maicii Domnului pîna în anul 1954. În acest an, la cererea direcţiei orfelinatului de la Frumoasa biserica a fost transformata în sală de sport. Partea de sus a bisericii, turla şi clopotniţa au fost demolate, iar în loc s-a ridicat un acoperiş obişnuit din ardezie, în aşa fel încît biserica să-şi piardă aspectul de lăcaş de cult. Clopotele mănăstirii au dispărut fără urmă, iar icoanele şi alte atribute bisericeşti au fost duse la mănăstirea Raciula. În seara revelionului din 1986 biserica mare a mănăstirii a fost distrtusă în urma unui incendiu cauzat de aprinderea bradului montat în biserică. Dumnezeu prin foc a curăţit biserica de întinăciunea cauzată de comuniştii timpului prin transformarea mănăstirii în puşcărie. În perioada sovetică mănăstirea a găzduit mai multe instituţii civile precum ar fi: internat pentru copii orfani (1946-1965); şcoală pentru copii surdo-muţi (1965-1973); penetenciar pentru minore (1973-1986); şcoală pentru copii alienaţi mintal (1986-1994). Este semnificativ faptul ca în anul 1973 un copil surdo-mut, prin miracol, şi-a căpătat auzul şi graiul. Autorităţile sovietice pentru ca să nu se facă propagandă religioasă pentru acest caz ieşit din comun au decis transferarea şcolii în altă parte, transformînd mănăstirea în penetenciar.

La 20 septembrie 1994 cu străduinţa ieromonahului Vasile Ciobanu, duhovnicul mănăstirii Răciula, manastirea Frumoasa a fost redeschisă ca mănăstire de călugări.

Din octombrie 2002 pînă în decembrie 2005 stăreţia mănăstirii a fost încredinţată arhimandritului Ambrozie Munteanu. În acest răstimp, cu sprijinul deputatului în Parlamentul Republicii Moldova dl Iurie Stoicov, a Camerei de Comerţ şi Industrie din Republica Moldova, precum şi a credincioşilor din republică şi de peste hotare a fost rezidită biserica mare a mănăstirii.

La 23 noiembrie 2004 mănăstirea şi-a serbat jubileul de 200 ani de la fondare şi 10 ani de la redeschidere.

La 27 decembrie 2005 mănăstirea Frumoasa a fost reorganizata în aşezămînt pentru maici. Stareţă a mănăstirii a fost numită egumena Benedicta Mura.

Studiu făcut de arhimandritul Ambrozie Munteanu