Canonul Sfântului Andrei Criteanul la Mănăstirea Frumoasa
În prima săptămînă din post, în Sfînta Mănăstire Frumoasa, după tradiţia Bisericii, s-a citit Canonul cel Mare al Sfîntului Andrei episcopul Cretei, de către duhovnicul mănăstirii Arh. Ambrozie. După citirea Canonului, credincioşii aşteptau cu răbdare cuvîntul de învăţătură care venea să aducă lumină la cele citite în timpul rugăciunii. Pregătiţi sufleteşte, fiecare dintre ei au încheiat această săptămînă unindu-se cu Trupul şi Săngele Mîntuitorului prin Sfînta Euharistie.
Despre Canonul Sfântului Andrei Criteanul
În Bisericile Ortodoxe s-a oficiat în acestă săptămână, slujba Pavecerniţei Mari unită cu Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul este cea mai importantă şi profundă creaţie imnografică a literaturii creştine. Canonul cel Mare este un îndemn la pocăinţă şi îndreptare, o şcoală a pocăinţei. Această şcoală a pocainţei are ca scop iertarea păcatelor şi dobândirea luminii invierii lui Hristos în sufletul nostru şi a bucuriei Sfintelor Paşti”.
Slujba Canonului se săvârşeste în primele patru zile ale Sfântului şi Marelui Post şi în săptămâna a cincea, miercuri, fiind o treaptă a urcuşului nostru duhovnicesc spre Înviere.
Mesajul central al Canonului este pocăinţa. Pocăinţa poate fi definită ca întoarcere de la starea “împotriva firii” la cea “dupa fire” sau conformă cu firea, şi ca întoarcere de la diavol la Dumnezeu. Pocăinţa nu este în ultimă analiză un fapt moral, ci existential. Nu aparţine nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vieţii duhovniceşti. Precum păcatul nu constă, simplu, în încălcarea poruncilor morale, ci în îndepărtarea de izvorul vieţii, de Dumnezeu, tot aşa şi pocăinţa nu constă simplu în îndreptarea morală, ci în întoarcerea la Dumnezeu.
Începutul îndreptării este, conform primei ode din canon, recunoaşterea stării de păcătoşenie în care ne aflăm, părerea de rău dupa pierderea “frumuseţii celei dintâi”. Părerea de rău deschide izvorul lacrimilor de pocăinţă care are darul de a spăla păcatele care au întunecat frumuseţea noastră: “Spală-mă, Stăpâne, în baia lacrimilor mele mă rog Ţie, albă făcând haina trupului meu ca zăpada”.
Păcatul pe care îl descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omeneşti căzute, începând cu Adam şi Eva. De aceea, Canonul cel Mare îmbină pocăinţa cu meditaţia la căderile în păcat sau biruinţa asupra păcatului. Canonul cel Mare se cântă în Biserică în timpul Postului Sfintelor Paşti, tocmai pentru a se arăta că toţi oamenii au nevoie de pocăinţă şi de iertare a păcatelor pentru a ajunge la mântuire.