Dar întrucît, “nelegiuirea nu iese din pamînt şi necazul nu răsare din pulbere, ci omul işi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer prin puterea lor, eu alerg la Dumnezeu şi Lui îi arăt necazul meu”.

Plînsul după Dumnezeu este o tristeţe a sufletului, o dispoziţie a unei inimi îndurerate care caută pururea nebuneşte lucrul după care însetează, iar neajungîndu-L, Îl urmăreşte cu osteneală şi se tînguieşte cu durere alergînd în urma Lui” (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia 9).

“Întrebat-a unul din părinţi pe Ava Sisoe, zicînd: «De voi şedea în pustie şi va veni vreun barbar vrînd să mă omoare şi de voi putea birui asupra lui, omorî-l-voi pe el?”. Şi a zis bătrînul: Nu, ci lasă-l la Dumnezeu, căci orice fel de ispită va veni omului, acesta să zică: pentru păcatele mele s-a întîmplat aceasta. Iar dacă vreun lucru bun se va întampla, să zică: din mila lui Dumnezeu este. Să nu se mîhnească în necazuri! Să nu se teamă de moarte, ci de Dumnezeu”.

„Bine a zis Ava Pimen că semnul călugărului se arată în încercări, în ispite. Căci călugărul care a venit să slujească Domnului cu adevărat trebuie să-şi pregătească cu înţelepciune sufletul pentru încercări, ca să nu se mire, nici să se tulbure de cele ce i se întîmplă, socotind că nimic nu se întîmplă fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar unde este purtarea de grijă a lui Dumnezeu, negreşit ceea ce se întîmplă este bine şi spre folosul sufletului. De aceea suntem datori să mulţumim în toate, bunătăţii Lui; şi niciodată să nu ne întristăm şi să nu ne pierdem curajul în cele ce ni se întîmplă, întrucît Dumnezeu nu îngăduie să vina asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră, căci: «Credincios este Dumnezeu, Care nu ne va lasă pe noi să fim încercaţi peste ceea ce putem» (1 Corinteni 10, 13). Dar noi, neavînd răbdare, nu voim să suferim nici măcar cît de puţin şi nici să primim ceva cu smerenie. De aceea ne zdrobim şi cu cît ne silim mai mult să scăpăm de încercări, cu atît ne simţim noi îngreunaţi de povara lor şi slăbim în curaj şi nu putem să scăpăm de ele” (Ava Dorotei, Filocalia 9).

Aşadar încercaţi fiind prin suferinţă să strigăm cu Apostolul: «Mă bucur, în strîmtorări şi în nevoie. Dar aceasta să o spunem nu asemanîndu-ne stoicilor care caută măreţia suferinţelor omeneşti, ci pentru că suntem fii şi ucenici ai Celui care este «începutul si desăvîrşirea credinţei» şi care «în locul bucuriei ce-i era pusă înainte, a îndurat crucea» (Evrei 12, 2).

Creştinul practicant angajat pe Calea mîntuirii priveşte toate suferinţele prin Domnul nostru Iisus Hristos; el vede Pătimirea Domnului chiar şi în încercările prin care a trecut Moise, asemănîndu-se aceluia care «a socotit că a suferi batjocorirea lui Hristos este o bogăţie mai mare decît comorile Egiptului» (Evr. 11, 26). Dar ce semnificaţii capătă suferinţa în Hristos şi cum se face că suferinţa, atît de des prezentată ca blestem în Vechiul Testament, devine fericire în Noul Testament? Sau cum poate Pavel să fie «covîrşit de bucurie, în toate strîmtorările»(2 Cor. 1, 4). Să fie oare credinţa adevărată, lipsa de sensibilitate sau exaltare maladivă?

Asemenea lui Moise şi Israeliţilor, „sufletul, cînd se opreşte de la păcatul cu fapta şi trece marea cea gîndită a gîndurilor şi a duhurilor rele, întîi se va osteni luptînd şi necăjindu-se mult şi apoi va intra, prin necazuri, în sfînta odihnă. «Că prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în Împărăţia cerurilor»(Fapte 14, 21). Căci necazurile mişcă mila lui Dumnezeu spre suflet, cum mişcă vînturile ploaia. Dar precum ploaia căzînd mult timp, dacă semănătura este încă plăpîndă, o face să putrezească şi să-şi piardă rodul, iar vanturile venite cu măsură usucă şi întăresc semănătura, tot aşa este şi cu sufletul. Slăbirea luptei, negrija şi odihna, moleşesc şi împrăştie sufletul, iar încercările îl strîng şi îl unesc cu Dumnezeu, precum zice proorocul: «Doamne întru necaz ţi-ai adus aminte de mine» (Ava Dorotei).

De aceea Sfînta Scriptură tratează deosebit de profund suferinţa, pe care nu numai că nu o minimalizează, ci îi arată o profundă compasiune şi o consideră un rău care nu ar fi trebuit să existe. Gemetele, strigătele şi plîngerile către Dumnezeu sau catre Iahve sunt revărsări de suferinţă ca şi în majoritatea Psalmilor. Această litanie a suferinţei se prelungeşte pînă la «strigătul cel mare şi cu lacrimi» al lui Hristos în faţa morţii (Evr. 5, 7).
Biblia nu preamăreşte durerea, ca rezultat al suferinţei, fie că este trupească, fie că este sufletească; îl elogiază pe vindecător (Sirah 38,1-15), învaţă pe creştinul practicant să trăiască era lui Mesia ca pe un timp al vindecării suferinţelor de orice fel şi al învierii spirituale. Vindecarea şi eliberarea de jugul greu al suferinţelor, datorată păcatelor, este una din lucrările lui Iahve actualizată şi desăvîrşită de Mesia. Suferinţa a fost şi este pentru totdeauna sub controlul lui Dumnezeu: «Eu întocmesc lumina şi creez întunericul, Eu făuresc pacea şi creez restriştea» (Is. 45, 7), căci nu «se întîmplă nici o nenorocire în cetate fără ca Domnul să o fi pricinuit» (Amos 3, 6).

Există desigur şi suferinţă provocată de factori naturali sau infirmităţi datorate bătrîneţii, care sunt normale, după cum există şi puteri ale răului ostile omului, cele ale blestemului şi ale lui Satana. Dar toate aceste nenorociri sunt datorate păcatului omenesc, iar la originea oricărui necaz se află o greseală, după cum mărturisesc şi prietenii lui Iov.

Este adevărat că nici unul dintre aceşti factori, nici natura, nici întîmplarea, nici presupusa fatalitate a vieţii omului, nici înmulţirea nefastă a păcatului, nici blestemul şi nici chiar Satana însuşi nu scapă de sub puterea lui Dumnezeu, aşa încît, în mod fatal, Însuşi Dumnezeu este în cauză. Profeţii nu pot pricepe fericirea celor nelegiuiţi şi suferinţa celor drepţi, şi de aceea drepţii prigoniţi se cred uitaţi.

Cu toate catastrofele în care este implicat prin păcat, omul are frică de Dumnezeu, nu deznădăjduieşte, ci se bucură de viaţa ce i-a dat-o Ziditorul. Măcinat de suferinţă, dar călăuzit de credinţa lui, asemeni profeţilor şi înţelepţilor, omul pătrunde treptat «în lăcaşul cel sfînt al lui Dumnezeu»(Ps. 72, 77) şi înţelege taina suferinţei. El descoperă valoarea purificatoare a suferinţei, asemănătoare celei a focului ce curăţă metalul de impurităţi, precum şi valoarea ei educativă asemenea unei pedepse părinteşti şi ajunge să vadă în promptitudinea pedepsei un efect al bunăvoinţei divine. Astfel, omul preocupat de mîntuire învaţă să primească, în suferinţă, revelaţia unui plan divin care va cuprinde pe toţi.

Publicat: Marti, Aprilie 22, 2008 at 18:18 pm in Diverse.