„După Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii” (I Petru 1,15).
„Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12,14).

Duhul Sfânt prin Părinţii Bisericii a rânduit ca în duminica ce urmează după Cincizecime să facă pomenire tuturor sfinţilor, care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu. Şi dacă Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, Cel care pe toate bine le chiverniseşte, atunci nu fără rost a fost să fie ca să se facă această pomenire a tuturor sfinţilor imediat după praznicul pogorârii Mângâietorului Bun peste Biserică. Pentru că cei pe care astăzi Biserica îi numeşte sfinţi au fost oameni asemenea nouă, dar au ştiut, prin credinţă, să-şi închine întreaga viaţă, după cum spunem la fiecare ectenie, lui Hristos Dumnezeu şi au culminat în dragostea lor faţă de Domnul cu sfinţenia. Cunoaştem vieţile sfinţilor. Ştim strădania lor, ştim chinurile pe care le-au suportat. Am auzit despre îndeluhga răbdare, despre smerenia, despre rugăciunea şi postirea sfinţilor. Şi desigur ne întrebăm: oare noi, cei ce suntem atât de supuşi păcatului, atât de slabi la ispită vom vedea pe Domnul? Cine sunt sfinţii? Oare numai cei sfinţi vor vedea pe Domnul?

Pentru a împrăştia această nedumerire trebuie de la început să ne fie clar ce înţelegem noi prin „sfinţi” şi cine erau „sfinţi” în perioada apostolică.

În prezent prin „sfinţi” subânţelegem pe creştinii ortodocşi trecuţi în veşnicie pe care Biserica Ortodoxă i-a canonizat şi i-a rânduit în ceata sfinţilor, precum ar fi ierarhii, mucenicii, cuvioşii, drepţii. Sfinţenia vieţii acestora a fost adeverită fie prin minuni, fie prin venerarea în popor, sau prin mărturisirea credinţei cu preţul vieţii, ca în cazul mucenicilor. De aici expresia „sfinţi” se asociază cu „cuvios”, „mucenic”, „făcător de minuni”.

În perioada apostolică „sfinţi” erau toţi membrii Bisericii lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel, în special, numeşte sfinţi pe toţi credincioşii. Aşa de exemplu în epistola către Filipeni el zice:” …Tuturor sfinţilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii” (Filipeni 1,1). Iar spre sfârşitul acestei epistole zice: „Vă îmbrăţişează pe voi toţi sfinţii” (Filipeni 4,22). Acest lucru era necesar pentru a face deosebire între creştini şi păgâni. Sfântul Apostol Petru spune creştinilor: „ Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2,9). Aşadar, Sfinţii Apostoli numeau sfinţi pe toţi membrii Bisericii nu atât pentru înaltele virtuţi duhovniceşti, cât pentru credinţa sfântă în Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos. Desigur că astăzi Biserica nu poate numi sfinţi pe toţi membrii ei. Şi aceasta nu pentru faptul că nu am avea credinţa sfântă, ci pentru ca să nu fim ca sectarii care numindu-se sfinţi se cred pe ei pocăiţi şi neprihăniţi. Mărturia Evangheliei că mulţi vor spune „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău…” şi Domnul le va zice: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 22-23) vine drept mustrare celor care se cred deja sfinţi.

Şi totuşi cum putem face o delimitare între sfinţi şi credincioşi? Desigur, această delimitare o poate face numai Domnul, Cel Căruia I s-a dat judecata. Important este ca fiecare creştin să tindă spre a deveni sfânt. Aşa după cum spunea Sfântul Apostol Pavel: „ Nu zic că am dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit … dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu” (Filipeni 3, 12-14).

Gânditorul rus Nicolai Pestov spunea că: „Pentru a deveni sfânt trebuie mai întâi să-ţi cunoşti nivelul de sfinţenie, adică să ştii să compari starea în care te afli cu norma în care ar trebui să te afli”. Adică cu cât mai înaltă este norma de sfinţenie cu atât mai clară este viziunea propriei necurăţii, fapt care aduce în suflet pocăinţa şi prin ea Duhul Sfânt – Sfinţitorul.

Cu părere de rău, astăzi, tot mai mult oamenii întrun fel oarecare au teama să se apropie de Dumnezeu, de Biserica Lui, de Sfinţenie. Paradoxal, dar oamenii nu preferă să devină sfinţi. De ce? Pentru că sfinţenia obligă schimbarea vieţii, iar omul, deprins cu păcatul, aşteaptă doar milă de la Domnul în Ziua Judecăţii.

V-om deveni sau nu sfinţi, Domnul ştie. Noi ştim doar că ni-e teamă să fim sfinţi pentru că sfinţii au urât lumea şi cele ale lumii, iar nouă nu ne ajunge această hotărâre. Ni-e teamă să fim sfinţi pentru că sfinţii au suferit pe pământ ca să se veselească în ceruri, iar noi dorim a ne veseli şi pe pământ şi în ceruri.

O singură speranţă ne mai încălzeşte inimile. Avem încrederea că de v-om fi cu Domnul până la urmă şi-L v-om mărturisi lumii cu preţul vieţii El ne va face sfinţi, du darul Sfântul Duh, Care poate preface „neghina” în „grâu” şi Care face din „fiii pierzării” „fii ai luminii”.

Mănăstirea Frumoasa

Publicat: Luni, Martie 24, 2008 at 23:32 pm in Diverse.