Cînd sărbătorim Crăciunul?

În fiecare an, în Postul Crăciunului, care este o perioadă de pregătire pentru întîmpinarea marii sărbători creştineşti – Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, întrebarea cînd e bine şi corect a serba venirea pe pămînt a Fiului lui Dumnezeu, pe 25 decembrie sau pe 7 ianuarie, intră în topul celor mai discutate. Mass-media de orientare europeana face “prozelitism” în favoarea serbării Crăciunului pe nou, adică pe 25 decembrie, ancorînd pe ideea că aşa sărbătoreşte toată Europa. Dar care Europă? Cea care în mod deschis îl neglijeaza pe Hristos? Europa care nu vrea să recunoască, prin Constituţia sa, că învăţătura, tradiţia şi morala creştină au făcut din ea un continent civilizat, prosper şi cu un bogat tezaur cultural? Cu o astfel de Europă nu ne prea face cinste să stăm la masa de sărbătoare. Şi de ce ne este ruşine să recunoaştem că, de fapt, această Europă (mai bine zis UE) nici măcar nu ne-a invitat la masa ei de sărbătoare, pentru că nu prea are nevoie de noi şi nici că-i pasă în ce dată facem noi Crăciunul? Atunci, nu cumva noi ne băgăm cu sila la masa lor, care aparent este mai bogată în “bucate” pămînteşti? Altfel spus, nu cumva politicienii noştri, care nu trăiesc cu viaţa Bisericii, ne îndeamnă la un dans de panoramă sub muzica prea cunoscută a “drepturilor omului” şi “liberalismului social” intonată cu insistenţă de UE? Nu cumva se încearcă a face din răsputeri orice numai să fie pe placul UE? Nu cumva sentimentul nostru de credinţă a devenit, în viziunea lor politică, un lucru de amanet în tîrgul cu Strasburgul (aşa după cum s-a făcut cu controversata Lege a Cultelor)? Dacă pentru aceasta sîntem îndemnaţi a serba Crăciunul pe 25 decembrie, atunci cu siguranţă urmaşii Marelui Ştefan au ajuns de “para chioară” şi nimic mai mult. Cu regret, la momentul actual problema nu stă în politica UE faţă de tradiţiile RM, ci în noi înşine, în felul în care ne identificăm ca moştenitori ai unei tradiţii de secole. În necunoştinţă de cauză şi din infantilitate sau naivitate spirituală, concetăţenilor noştri le este pe plac moftul de a serba Crăciunul pe nou, nu din convingeri religioase, ci din simplu motiv: Crăciunul serbat pe 25 decembrie le oferă posibilitatea să întîlnească Anul Nou, fără impedimente canonice, adică cu bucate de frupt.

O altă prostie omenească acceptată de mulţi ca formă de tranziţie pentru moment, este serbarea Naşterii Domnului în două rînduri, şi pe nou, şi pe vechi. Sigur, moldoveanului îi place cheful şi, vorba ceea, “două bătăi strică, iar două mîncări nu”. Aici apare întrebarea: Cine oare dintre noi îşi serbează ziua de naştere de două ori? Oare nu este aceasta un nonsens? Dar şi mai rău este să auzi că unii preoţi, ca să facă pe plac lumii, oficiază repetat slujba de Naştere. Cum rămîne, atunci, cu rînduiala din Mineu, cu Tipicul slujbelor? Cum poţi să faci odovania (încheierea) unei sărbători ca mai apoi s-o i-ai iarăşi de la început?

Adevărul este că prăznuirea Naşterii Domnului, precum şi a restului sărbătorilor care au dată fixă, după calendarul iulian îndreptat (numit “stilul nou”) vine în contradicţie cu canoanele şi pravilele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Soborul Bisericesc din Constantinopol (1583) convocat de patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, în decretul său trimis tuturor Bisericilor din Răsărit a declarat: „Cine nu urmează obiceiurilor Bisericii şi hotărîrii poruncite nouă de cele Şapte Sfinte Soboare Ecumenice cu privire la Sfîntul Paşte şi a sărbătorilor de peste an instituite prin buna lege ce trebuie să o urmăm, dar doreşte să urmeze pascalia gregoriană (stilul nou) cu sărbătorile de peste an, acela cu astronomii cei fără de Dumnezeu se opune tuturor hotărîrilor Sfintelor Soboare şi vrea să le schimbe şi să le slăbească – să fie anatema, lepădat de Biserica lui Hristos şi adunarea credincioşilor. Voi, însă, binecredincioşilor creştini ortodocşi, rămîneţi în aceea cum aţi fost învăţaţi, născuţi şi educaţi”.

Şi totuşi, deşi avem în spate tradiţia înaintaşilor noştri care veacuri în şir a ţinut sărbătorile după datina străbună, în faţă ne stă o realitate de neglijat: aproape jumătate din ortodocsi, printe care şi conaţionalii noştri din România, se conduc în tot parcursul anului bisericesc anume de calendarul nou. De aici vine o altă întrebare: pot fi oare aceştia consideraţi neortodocsi şi demni de pedeapsa lui Dumnezeu? Răspunsul este: NU. De ce? Pentru că nu a credincioşilor, şi nici chiar a preoţilor, este vina că Biserica în care îl slujesc pe Dumnezeu are calendarul schimbat, ci a capilor acestei Biserici, a episcopilor, care din împuţinare a sufletului au acceptat, la vremea lor, introducerea în slujbele bisericeşti a stilului nou. Se cuvine a şti că schimbarea calendarului în 1923 a fost operată de odiosul patriarh-mason al Constantinopolului, ales nelegitim – Meletie Metaxakis, a cărui păstorire de scurtă durată a fost deosebit de dăunătoare pentru Biserica Universală. Nu este taină pentru nimeni că acceptarea de către patriarhul României Miron Cristea, împreună cu Sinodul Arhieresc, a calendarului schimbat a fost condiţionată de recunoaşterea de către Constantinopol a ridicăriii imediat următoare a Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Dacă la acea vreme ar fi trăit Sfîntul Calinic de la Cernica cu siguranţă s-ar fi opus vehement acestei novaţii inoportune.

Şi totuşi, nimeni din cei care s-au născut şi s-au botezat întro Biserică Ortodoxă de stil nou nu pot fi scoşi din Biserica lui Hristos doar pentru că au calendarul schimbat. Altul este duhul Sfintei Evanghelii. Înainte de Sfintele Patimi Hristos s-a rugat pentru ucenicii Săi, ca toţi să fie una, după cum El şi Tatăl Una sunt. Noi ne rugăm de fiecare dată la Sfînta Liturghie, această reproducere vie a Jertvei de pe Cruce, pentru unirea (adică unitatea) credinţei noastre dreptslăvitoare. Cum s-ar putea oare, în numele unei tradiţii, să rupem dinnou cămaşa lui Hristos? Şi încă în acest veac al secularizării intensive, al materialismului şi al consumismului combatant. Nu cred că cineva dintre noi, care de dragul de a fi întrun pas cu lumea “civilizată” îşi schimbă datina de la un an la altul, va deveni mai plăcut lui Dumnezeu, dar cu siguranţă, nici cel care din mult zel pentru tradiţii seamănă ură şi ignoranţă în turma cea mică a lui Hristos, nu va fi lăudat în Ziua Judecăţii.

Ortodoxia zilelor noastre nu numai că ar trebui să evite motivele de dezbinare, ci să depună tot efortul posibil pentru a păstra unitatea ortodocşilor de pretutindeni, indiferent de Biserica Locală în care se află. Trebuie să înţelegem că lipsa de discernămînt în problema calendarului dezbină ortodocşii şi aduce apă multă la moara sectarilor. Toate atacurile ortodocşilor de stil vechi asupra celor de stil nou, şi invers, sunt un surplus de zel, care înloc să aducă foloase seamănă deznădejde şi dezbinare. Dacă noi, cei de stil vechi vom demonstra prin viaţa şi lucrarea noastră că păstrarea datinei strămoşeşti ne ajută la desăvîrşirea duhovnicească şi sporeşte în noi virtuţile, atunci cei de stil nou vor avea o dovadă în plus că păstrarea calendarului iulian neîndreptat este de importanţă vitală pentru suflet. Dar dacă noi, înecaţi în orgoliul propriu şi plini de duh fariseic, sărim în capul lor catalogîndu-i lipsiţi de har şi chiar apostaziaţi, oare la ce ne mai foloseşte rîvna? Este adevărat că nimeni nu a ridicat anathema pronunţată de Soborul Bisericesc din Constantinopol (1583) de peste cei care urmează calendarului Gregorian (spre ex. Biserica Ortodoxă a Filandei), dar tot adevărat este că nici un alt înalt for bisericesc nu a anathematizat pe cei care au calendarul iulian îndreptat (stilul nou). Şi încă ceva: bine este a şti că numai de dragul corectitudinei nu intră nimeni în Împărăţia lui Dumnezeu.

Mănăstirea Frumoasa