În căutarea binelui
În faţa fiecărui om, ca şi în faţa întregii omeniri, viaţa aşterne două drumuri – drumul binelui şi drumul răului. Omul, înzestrat de Dumnezeu cu suflet, intelect şi raţiune are capacitatea de a alege binele de rău, iar prin darul Sfîntului Duh, are şi puterea de a se lupta cu răul. Lipsit, însă, de cunoştinţe despre menirea vieţii pămînteşti, despre lumea duhurilor şi despre războiul nevăzut între bine şi rău, omul nu poate lupta efectiv cu răul. În vîltoarea vieţii nu întotdeauna este uşor şi simplu să-ţi alegi adevărata cale, a binelui şi mîntuirii şi să ocoleşti drumul minciunii şi al pierzării. Mai mult ca atît chiar şi cel care şi-a ales deja drumul binelui nu de fiecare dată reuşeşte să reziste tentaţiilor şi încercărilor. Deoarece calea răului e cea mai uşoară şi largă, ea este aleasă de mulţi, şi anume de cei care sînt predispuşi plăcerilor neabuzibe ale acestei vieţi. Calea binelui, ca una ce este anevoioasă şi îngustă, este preferată de puţini, şi anume de cei, care aspiră la binefacerile spirituale şi care, pentru a şi le însuşi, sînt gata de strădanie şi trudă.
Criteriul adevărat şi plidă de urmat în calea binelui este însuşi viaţa pămîntească a Domnului nostru Iisus Hristos, care a întruchipat în sine toate idealurile binelui. Vorbind despre sine, ca despre un izvor al adevărului , Domnul ne învaţă:”Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decît prin Mine” (Ioan 14,6).
Se ştie că, pentru a afla şi a urma calea cea adevărată,care duce spre viaţa veşnică, omul trebuie, mai întîi să creadă lui Dumnezeu. Credinţa este proprie tuturor oamenilor. Ba chiar mai mult decît atît, credinţa este o capacitate firească a fiinţei umane. Fiecare om, neapărat, crede în ceva, sau cineva, este conştient de faptul că în afara lucrurilor văzute mai există un şir întreg de lucruri nevăzute, cu care el, într-un fel sau altul, întră în contact şi a căror existenţă reală şi independentă o conştientizează. După spusele cuv.Maxim Mărturisitorul „forţa de căutare şi cercetare a lucrurilor dumnezeieşti este sădită în firea oamenilor, iniţial, de Creator, prin însăşi aducerea ei la existenţă”. Mîntuitorul Iisus Hristos ne-a dat cea mai sublimă învăţătură despre credinţă şi ne-a servit drept cel mai pur model de viaţă sfîntă, în care credinţa nu se separă de fapte, iar faptele justifică credinţa: ”Credeţi Mie că Eu sînt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea” (Ioan 14,11). Făcînd o apreciere noţiunii de credinţă, sf.Apostol Pavel scrie: ”Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1). Fericitul Diadoh spunea, că cel care îl iubeşte pe Dumnezeu crede sincer în El şi faptele credinţei le săvîrşeşte cu cuvioşenie. Iar cuv.Maxim Mărturisitorul afirmă că fără credinţă, fără nădejde şi fără dragoste…nimic nu se statorniceşte în noi. Un alt mare sfînt al Bisericii cuv. Simeon Noul Teolog era convins că, dacă ai credinţă, poţi fi gata oricînd să mori pentru Hristos, pentru poruncile Lui, deoarece există convingerea că o astfel de moarte aduce viaţa.
Aşadar, credinţa în Dumnezeu este o necesitate vitală a sufletului omenesc. Ea este necesară pentru dezvoltarea armonioasă a fiinţei umane. O vorbă din părinţi spune, că precum candela nu poate arde fără aprinderea unei scîntei, tot aşa şi omul nu poate prospera fără de credinţă. Scînteia dumnezeiescă trăieşte în toţi creştinii deopotrivă, dar nu toţi o păstrează şi o transformă în foc arzător. Or, pricina tuturor nenorocirilor acestei lumi este slăbirea şi pierderea adevăratei credinţe în Adevăratul Dumnezeu.
Despre faptul cum înţelege Biserica adevărata credinţă în Adevăratul Dumnezeu ne vorbesc Sfinţii Apostoli şi toţi Părinţii Bisericii. Ei ne învaţă că adevărata credinţă necesită fapte, adică fiecare creştin trebuie să cunoască şi să respecte drepturile şi obligaţiile pe care i le pune în faţă credinţa în Dumnezeu. Îmbinarea dreptei credinţe (ortodoxia) cu practicarea corectă a acesteia (ortopraxia) – iată criteriul de bază după care se rînduieşte trăirea spirituală a fiecărui creştin. De ce? Pentru că limitarea la cunoaşterea credinţei, fără practicarea ei în lumina Sfintei Evanghelii nu poate salva omul de tot ce e rău şi, în special, de păcatele vieţii. La fel cum studierea medicinii nu-l izbăveşte pe om de tumori, tot aşa şi teologhisirea fără viaţă nu curuţă sufletul de vicii. De asemenea, precum cel ce vine după sfat la medic şi cu încredere îmdeplineşte indicaţiile lui, poate în mod radical să-şi amelioreze starea de sănătate fizică, tot aşa şi cel care ascultă cu atenţie şi respectă învăţătura de credinţă a Bisericii lui Hristos îşi va schimba esenţial viaţa şi va afla viaţa cea de veci. Astfel, învăţătura creştină este chemată ca, prin studierea, însuşirea şi practicarea Legii lui Dumnezeu, să-l orienteze pe om spre desăvîrşirea spirituală, pînă la asemenarea sa cu Dumnezeu, dup cum ne şi îndeamnă Domnul Iisus Hrist în evanghelia Sa: ”Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvîrşit este”(Matei 5,48).
Manastirea Frumoasa