Din Biblie aflăm că postul este prezent din primele zile ale existentei umane. Porunca dată de Dumnezeu lui Adam şi Evei: ”Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci” (Facere 2,17) nu este altceva decît legiferarea divină a postului şi model de abţinere. Religia paradisului s-a bazat pe unitatea sfîntă între om şi Dumnezeu. În paradis, postul, ca asceza este un mijloc de întărire a omului în sfinţenie prin împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Şi numai după căderea protopărinţilor, postul, capătă caracter de luptă împotriva viciilor.
Cărţile Vechiului Testament redau postul ca mijloc de curăţire a sufletului necesară pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Marele profet Moise apelează la post de fiecare dată, atunci cînd intră în contact cu Creatorul. De exemplu, el se abţine total de la alimente şi apă timp de patruzeci de zile, vreme cît s-a aflat în comuniune cu Dumnezeu pe muntele Sinai (Ieşire 34,28) încît faţa lui emană lumina divină.

Aaron şi fiii lui nu beau vin şi alte băuturi tari atunci cînd intră în cortul sacru (Lev.10,9). Nazoreilor li se porunceşte să se abţine total de la vin şi de la cele din vin (Num.6,3).

Regele Iosafat, spre exemplu, ordonă post în toată Iudeea şi Domnul îi salvează Iudeea de cotropire (II Regi,c.20). Regele David adesea îmbina rugăciunea cu postul (Ps.34,13). Profetul Ioil, din numele Domnului, porunceşte preoţilor să se ţină post în tot poporul pentru milostivirea lui Dumnezeu (Ioil 1,13-14).

Dar cel mai emoţionant a fost postul nenivitenilor. Cu toate că erau păgîni, ei au arătat o deosebită abţinere şi pocăinţă pentru care au scăpat de pedeapsa lui Dumnezeu.

Pentru poporul ales, postul nu este numai o strategie, adică un mijloc de a fugi de pedeapsa lui Dumnezeu, ci este şi o virtute. Aşa, spre exemplu, Arhanghelul Rafael zice lui Tobit: ”Mai mult preţuieşte rugăciunea cu post şi cu milostenie şi cu dreptate, decît bogăţie cu nedreptate…căci cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult” (Tobit 12,8). Aşa dar, cunoaşterea istoriei vechitestamentare trezea în poporul ales sentimentul apris al abţinerii şi făcea ca postul să devină pentru orice doritor de a plăcea Domnului o normă a vieţii.

Istoria evanghelică începe cu predica marelui ascet şi postitor desăvîrşit sfîntul Ioan Botăzotorul. Ceva mai înainte,în evanghelia de la Luca, o întîlnim pe sfînta proorociţă Ana, despre care se spune că nu se depărta de la Templu, slujind lui Dumnezeu cu post şi rugăciune ziua şi noaptea (Luca 2,37).
Fără îndoială s-au nevoit în post cu rugăciune şi părinţii sfîntului Ioan Botăzătorul, despre care acelaşi evanghelist zice că, „erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblînd fără prihană în toate poruncile şi rînduielile Domnului” (Luca 1,6).

De mare importanţă este pentru noi pilda Domnului Iisus Hristos, Care a petrecut patruzeci de zile şi nopţi într-o totală abţinere (Luca 4,2)
Nu putea Mîntuitorul să zică că „acest neam de demoni nu iese decît cu rugăciune şi cu post” (Matei 17,21) fără ca El însuşi să ne arate desăvîrşita măsură a rugăciunii îmbinate cu post.

Cu siguranţă, Sf. Scriptură recomandă postul ca mijloc de curăţire a sufletului şi a trupului de păcat. Şi totuşi există oameni care, atunci cînd vorbesc împotriva postului, fac trimitere la cuvintele Mîntuitorului, Care zice că, „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15,11). Aşa este, numai că întîi de toate trebuie să ştim că Hristos rosteşte aceste cuvinte cu referire la tradiţia evreească de a nu mînca cu mîinile nespălate, pentru că în continuare Domnul zice: „a mînca cu mîini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15,20).
Pe om îl întinează nu hrana, ci pornirile păcătoase ale inimii. Or, nu foamea ne apropie de Dumnezeu, ci dorinţa de a ne înfrîna în numele Domnului, strădania, dragostea, gîndurile bune şi simţirile curate, care ne umplu inima atunci cînd postim.

N-au îndreptăţire duşmanii postului nici atunci cînd fac trimitere la cuvintele sf.apostol Pavel, care zice: ”Nu mîncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mînca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mînca nu ne lipseşte” (I Corinteni 8,8). Pentru că aceste cuvinte ale marelui Apostol sunt spuse cu referire la mîncarea celor jertfite la idoli, după cum se arată în primele şapte versete ale acestui capitol.

Deasemenea nu găsim nimic împotriva postului nici în cuvintele „cel ce mănîncă să nu dispreţuiască pe cel nu mănîncă; iar cel ce nu mănîncă să nu osîndească pe cel ce mănîncă” pe care Ap.Pavel le adresează creştinilor din Roma (Romani 14,3), atunci cînd îi povăţuieşte să nutrească respect şi dragoste reciprocă şi să nu osîndească pe nimeni pentru hrană.

Se ştie că în acea perioadă a existat o neînţelegere între creştinii din evrei şi creştinii din păgîni cu privire la consumarea unor alimente interzise de legea veche. Iată de ce Pavel îi îndeamnă pe toţi zicîndu-le: ”Să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţiaceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală” (Romani 14,13). Astfel, apostolul vorbeşte aici despre felurile de alimente şi nicidecum despre post. Cu atît mai mult nu pot fi sf. Apostoli împotriva postului, pentru că ei însăşi au purtat această nevoinţă, după cum citim la Fapte (13, 2-3; 14,23) şi la Epistole (I Cor. 7,5; II Cor. 11,27) etc.

Sfinţii Apostoli au aruncat seminţa cea bună, care a căzut în pămînt bun, a dat colte, a crescut şi a adus rod bogat. Viaţa şi fapte marilor asceţi ai creştinătăţii, care a trăit la maxim Sfînta Evanghelie sunt cele mai elocvente mărturii despre foloasele pe care le aduce postul.
Şi dacă despre părinţii postitori se vorbeşte că aveau faţa veselă, ierau plini de viaţă şi o mare parte din ei au trăit cîte cel puţin o sută de ani, oare are cineva dreptul moral să considere postul o eroare a timpului?

Manastirea Frumoasa

Publicat: Simbata, Decembrie 1, 2007 at 12:54 pm in Diverse.